Avem impresia că stăpânul nostru ne cam iubește. Ne-a făcut casă, dar nu de oricare, ci dintr-aceea cu pereți dubli, acoperiș ”jmecher” și alte facilități.
Apoi, ca nu cumva să ne încurcăm cășile, ne-a pus inscripțiile astea, de parcă noi am ști să citim! Dar nu i-am zis nimic, că prea se husmise cu ele să le decupeze și să le prindă pe cuști. Noi ne descurcăm tot cum ne-am învățat; adică, câinele mic în cușca mică, ăl mare în cea mare; ce-o fi atât de greu de priceput!? Problema e că fraierul ăsta de Amor a crezut că alcătuirile alea albastre de lângă intrarea în cușca lui sunt de mâncare, așa că a hăpăit vreo două, deși l-am avertizat că nu face bine ce face. Dar lasă că l-a văzut și stăpânul nostru și a dat cu ceva acolo, de-ți ia nasul foc doar când te apropii. Bineînțeles că tăntălăul, pofticios cum îi, a dat cu limba pe ele și mamă-mamă ce schelălăituri a mai scos după aia! Nu i-a ajuns tot oloiul ăla cu apă ca să-i astâmpere iuțeala și pișcătura de pe limbă. Așa-i trebuie! Poate s-o învăța minte altă dată să asculte de cineva cu mai multă minte ca el!
(Mă rog, pozele ar fi putut fi mai faine, dar ce pretenție să ai de la repezita asta de stăpână a noastră!)
Am cam dârdâit cîteva zile, că eram obișnuiți să dormim în casă, dar ne-am descurcat. Acum, necazul e altul: ziua bate un soare de te tâmpește de cap. Dar și de data asta stăpânul nostru a găsit soluția. Una elegantă, ce-i drept, dar parcă tot mai bine era prin curte, să ne întindem la umbra vișinului sau părului ăla mare… Mă rog, în lipsă de asta, parcă e bine și așa. Doar că ni-i teamă ca hămălăii ăia de Bozo, Tanți și Ioțo, vecinii noștri, când ne-or vedea, să nu zică despre noi că am fi niște prețioși sau mai știu eu cum…
Cu mâncarea, o ducem bine, dar e cam monotonă. De trei zile, numai miel și iarăși miel… Parcă ni-i dor de niște grăunțe de-alea de ale noastre crocante, dar cine să le spună!? Adică, de zis, le zicem noi, dar se pare că nu pricep limba noastră. Așa-s oamenii, mai grei de cap. Noi înțelegem orice limbă în care ni s-ar vorbi, pentru că, de fapt, le citim gândurile, așa că nu e nevoie de vorbe. Ei, nu-i nimic, or evolua și ei odată și-odată…
Pfuai, că am uitat esențialul, că de-aia ne-am băgat, de fapt, în vorbă cu voi. Paște fericit, măi oamenilor! 
Lili, Amor și Bob